sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Zi de sambata friguroasa

Zi de sambata, friguroasa.
Stau in casa si ma plictisesc. Noroc cu internetul...ca mai caut articole si citesc. Si uite asa bantuind prin blogosfera cum imi place mie sa spun, am dat peste acest articol ce m-a surprins. De ce? pentru ca seamana foarte bine cu experientele traite in ultima vreme....si culmea ma recunosc in unele fraze de mai jos...Legitima intrebarea...sa asteptam raspunsul...si o mica observatie : eu sunt prea comunicativa....prea. Si-mi plac surprizele...cele bune. Nu trebuie sa spui ca ai o surpriza pregatita, fa-o. Vei afla daca i-a placut sau nu...si nu va mai putea sa spuna ca nu-i plac surprizele.
Citesc multe articole interesante de pe blogul lui "RaduFConstantinescu", de pe blogul "jurnalul Evei", de pe blogul lui "otrava".
Si observ ca lumea se exprima in scris bine ,nimic de reprosat dar .....mai putin "face to face"..,se pierde acea comunicare directa , acel schimb de idei spontan. Ne ascundem dupa un laptop sau iphone si pierdem miile de expresii ce apar pe fata unui om cand vorbeste. Pierzi emotia de pe chipul lui (ei), incruntarile , mirarile...si nu ai cum sa auzi rasul lui(ei).Nici oftatul.
Asa ca "Eu ce pot sa fac?" titlu de roman?sau doar o poveste , o fila de poveste citibila pe blogosfera....



Preluare de pe Avon space blog, autor Bogdan Popescu

"
Eu ce pot să fac?!” Asta am auzit din gura ei şi nu o singură dată. „Cum adică? Stai că nu înţeleg! Eu nu pot să-ţi spun. Nici nu te cunosc bine. Deja să-ţi spun ce să faci? Nu e cam mult?” Şi am râs cu subînţeles. „Promit să mă bag în seama un pic mai încolo. Peste ceva vreme.”
„Hai pa, că trebuie sa plec!” Am închis telefonul şi am coborât în strada mare mirat de atenţia care mi se acorda. Nu înţelegeam de ce îmi cere mie ajutorul. Când discută cu mine e mereu veselă, plină de savoare în tot ce spune, pare totalmente surprinsă că descoperă lucruri noi. Cu ceilalţi e rece si calculată. Nu refuză pe nimeni. E mereu cu un pas înaintea celorlalţi. Fata asta va ajunge departe. Toţi ştiu că se pot bizui pe ea. Doar atât. Hmm!
Merg repede. Prind maşina în ultimul moment şi pe drum mă gândesc la ce mi-a zis. Hai să o ajut. Am să-i fac o surpriză. Ce nu fac eu de dragul ei. Orice. Îmi place să o vad radiind de bucurie. Hârtoapele din drum nu mă împiedică să-mi amintesc cum ne-am cunoscut. La o prezentare de oale. Eu şi oalele… Uof! Nu mai ştiu cum am picat acolo, dar mă plictiseam în tăcere. Dintr-o dată apare ea. Însăşi ea! Chip cioplit cu bisturiul, figura clasicizată de domnişoară conştientă de sine. Nu se uită nici în stânga, nici în dreapta. Se aşază pe un loc liber şi priveste turuitorul de serviciu, cu oalele lui cu tot. Într-o pauză mă dau cocoş şi intru în discuţie cu ea. Nu m-a privit o clipă în ochi. A răspuns ca un tonomat bine aprovizionat. Cât tupeu! Politicoasă şi rece. Am aflat tot ce doream, dar în final nu ştiam nimic. Măi sa fie! Soi nou pe faţa pământului. Nu pot să cred aşa ceva! Calmă, distantă, dar în acelaşi timp vorbăreaţă. S-a schimbat lumea asta şi eu nu ştiam.
Ne-am văzut peste vreo lună, în parc. M-a privit relaxată de parcă ne ştiam de un deceniu şi ne văzusem zilnic. Nu ştiu de ce, dar, pe ici pe colo, aveam şi eu aceeaşi senzaţie. Privind-o, am remarcat că pe faţa ei apărea şi se dezvolta un zâmbet. Apoi zâmbetul s-a transformat în râs şi nemişcarea în agitaţie. La un moment dat nu mai ştiam cine spune mai multe lucruri: ea sau chipul său. Mă înviora, mă binedispunea. Timpul se scurgea şi înţelegeam ce o mână să fie atât de necomunicativă cu cei mai mulţi dintre cei care o înconjoară. Hmm! Naşpa situaţia!
Apoi întâlnirile s-au înteţit. O forţă de nestăvilit se descătuşa şi reuşeam să fim mereu pe aceeaşi lungime de undă. La ultimele întrevederi a ajuns sa cânte şi să danseze. Eram plăcut impresionat. Aveam parte de „Dancing with the Stars” şi de „Romania’s Got Talent” în regie proprie. Eram privitor şi juriu. Doar că nu aplaudam şi nu dădeam note.
Nu ştiu ce s-a întâmplat apoi. Fata a redevenit ceea ce ştiam cu toţii: politicoasă şi rece, calmă şi distantă. Într-o zi n-am mai răbdat şi i-am zis. Ce credeţi că mi-a răspuns? „Eu ce pot să fac?!”. Pe moment nu ştiam cum să reacţionez. Acum ştiu. Vreau să-i fac o surpriză şi să-i spun ce poate să facă. Zis şi făcut. Mă văd din nou cu ea şi-i spun: ”Am o surpriză pentru tine”. Fără să mă privească îmi spune: ”Nu-mi plac surprizele! Să ştii.” Apoi a plecat fără să se uite în dreapta sau în stânga. Rămas în urma ei, la propriu şi la figurat, îngaim: „Eu ce pot să fac?!”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu